Didactica Pro…, nr. 3 (91) 2015

Ovidiu VOICU,

Fundaţia pentru o societate deschisă (România)

Rezumat: Articolul discută modul în care paradigma educaţiei deschise se aplică la programele de formare iniţială şi continuă a profesorilor din sistemul preuniversitar. Deschiderea educaţiei nu presupune încă o reformă structurală, ci o altă perspectivă asupra proceselor din interiorul sistemului, prin care să se obţină beneficii concrete cu investiţii minime. Resursele educaţionale deschise (RED), componentă fundamentală a educaţiei deschise, pot fi folosite cu succes pentru îmbunătăţirea formării profesorilor. Articolul indică mai multe căi concrete de acţiune, de la formarea iniţială, trecînd rolul RED în formarea continuă şi discutînd despre un posibil centru de învăţare la distanţă pe model MOOC. Un exemplu concret este cel al competenţelor digitale, modelul deschis fiind mult mai flexibil şi permiţînd păstrarea cadenţei cu schimbările permanente în domeniu.

Abstract:The article highlights how openeducation paradigm can be applied ininitial and continuing trainingprogramsfor pre-universityteachers. Openingeducationrequiresnota structural reformbuta different perspective onthe processes withinthe educational system, bywhichis possible to obtainconcretebenefitswithminimal investment. Open educationalresources, the fundamentalcomponent of open educationcan beused successfullyto improveteacher training. The article indicatesmoreconcretewaysof action, frominitial training, to continuing traininganddiscussinga possible distance learning center based on Mooc model.

Keywords: Openeducation, trainingprograms, pre-universityteachers, distance learning center,Mooc model.

Atunci cînd vorbim despre deschiderea educaţiei ne referim, în primul rînd, la o schimbare de paradigmă, şi nu neapărat la un nou proces de reformă structurală. Teoretic, orice sistem de educaţie poate fi deschis, indiferent de cum sînt aşezate structurile sale. Un sistem de educaţie deschis este cel care se îmbunătăţeşte permanent prin analiză şi evaluare; caută să înlăture barierele din calea accesului la educaţie, punînd accentul deopotrivă pe calitate şi pe echitate; foloseşte eficient şi transparent resursele; este conectat la tehnologie şi, prin tehnologie, la lumea modernă^[1].

Niciuna dintre aceste caracteristici nu este o noutate absolută, ci găsim elemente ale lor în diverse programe şi strategii guvernamentale adoptate de-a lungul timpului sau, cel puţin, există compatibilitate cu programele actuale. Prin urmare, este necesară, în primul rînd, reaşezarea priorităţilor în construirea proiectelor specifice. Din această perspectivă, paradigma educaţiei deschise este o schimbare de viziune, un efort de integrare conceptuală şi de coordonare a mai multor elemente aflate în plan sau chiar în lucru.

În analiza citată, am propus un cadru de acţiune pentru deschiderea educaţiei în România, cu patru direcţii principale:

• viziune: asumarea politică a deschiderii educaţiei şi includerea ei ca prioritate în Strategia privind educaţia şi formarea profesională;
• conţinut: dezvoltarea Bibliotecii şcolare virtuale ca portal naţional de resurse educaţionale deschise;
• competenţe: continuarea şi intensificarea programelor de pregătire a profesorilor, precum şi continuarea procesului de actualizare a programei şcolare;
• mediu educaţional: continuarea investiţiilor în infrastructura TIC şi creşterea transparenţei şi a integrităţii în educaţie.

Voi încerca în acest articol să schiţez cîteva metode prin care direcţiile de acţiune pentru educaţie deschisă se intersectează cu programele pentru pregătirea iniţială şi continuă a profesorilor. Exemplele se vor referi mai degrabă la situaţia din România, care îmi este mai familiară. Sînt însă suficient de generale pentru a se adapta lesne şi altor ţări, iar Moldova are numeroase similitudini cu sistemul românesc.

Este deja un loc comun să spunem că profesorii rămîn elementul-cheie pentru o educaţie de calitate. Din literatura bogată dedicată acestui subiect, voi cita o singură sursă, respectiv recentul raport Education For All 2000-2015: achievements and challenges, publicat în anul 2015 de UNICEF^[2] şi reprezentînd evaluarea programului Educaţie pentru toţi. Una din principalele concluzii ale raportului este că un profesor bun rămîne esenţial pentru educaţie, iar cu cît profesorul este mai bine pregătit, cu atît calitatea educaţiei creşte. Din această perspectivă, spunem că pregătirea profesorilor este un factor determinant în calitatea educaţiei şi constituie un element central al tuturor încercărilor de reaşezare a sistemului de educaţie. La fel ca în toate celelalte direcţii, educaţia deschisă nu este un panaceu, nu va rezolva toate problemele sistemului de pregătire iniţială şi continuă a profesorilor. Are însă potenţialul de a îmbunătăţi situaţia, oferind căi alternative de dezvoltare. Dintre toate direcţiile enumerate, pentru că vorbim despre formare, ne vom concentra asupra conţinutului, adică a resurselor educaţionale deschise.

Discutăm de mai mulţi ani de limitele programelor de formare iniţială oferite de universităţi prin pachetul opţional cunoscut sub numele de „modul psihopedagogic”. După parcurgerea cîtorva cursuri şi a unui număr foarte scăzut de ore de practică, absolvenţii învăţămîntului superior îşi pot adăuga competenţa de profesor, ceea ce îi face eligibili pentru practicarea meseriei. Opinia general acceptată este că, în urma programelor existente, absolvenţii nu obţin competenţe suficiente. Acest lucru este determinat de numărul insuficient de ore, atît de teorie, cît şi de practică, iar pe de altă parte, de calitatea scăzută a materialelor educaţionale, multe dintre ele învechite şi fără a ţine pasul cu evoluţia ştiinţelor educaţionale. Prima problemă, care ţine de organizarea întregului program, necesită o abordare structurală, aşa cum s-a încercat în anul 2011 prin proiectul Masteratului Didactic, inclus în legea educaţiei naţionale, dar abandonat între timp. A doua problemă, care ţine de calitatea materialelor folosite, este întîlnită mai ales în universităţile mai mici, care nu au departamente puternice de ştiinţe pedagogice. Este şi punctul în care folosirea resurselor educaţionale deschise poate să ajute.

Statul, prin Ministerul Educaţiei, se plasează într-o poziţie-cheie pe piaţa de muncă în educaţie, fiind principalul angajator. Are la îndemînă mijloacele prin care poate influenţa decisiv conţinutul educaţiei. Cu un cost relativ redus poate identifica cele mai bune resurse educaţionale folosite în numeroase programe de formare iniţială din întreaga ţară şi poate iniţia un proiect de publicare a acestora sub licenţă liberă, ca resurse educaţionale deschise. Efectul căutat este cel de multiplicare în centrele universitare pentru formare iniţială (şi nu numai). Nu este rezolvată problema structurală, dar măcar în interiorul cadrului existent putem îmbunătăţi rezultatele cu costuri minime.

Unul din punctele slabe ale pregătirii generale a profesorilor sînt competenţele digitale. Noile generaţii de elevi sînt formate din ceea ce numim nativi digital, adică tineri care s-au născut şi trăiesc într-o lume a tehnologiei. Interacţionează zilnic cu ea şi pentru ei reprezintă o parte consistentă a vieţii. Pentru a rămîne relevant, mediul educaţional trebuie să se adapteze la lumea digitală, altfel riscă o scădere considerabilă a impactului. Acest lucru este cunoscut şi nu este respins. În cele mai multe dintre ţări, există politici publice privind educaţia şi noile tehnologii. Rareori însă acestea rezolvă cu adevărat problema. O sinteză recentă realizată de Banca Mondială^[1] ne spune că una din problemele inerente ale acestei abordări este că viteza de schimbare a tehnologiei depăşeşte întotdeauna viteza de formulare şi de implementare a noilor politici.

Abordarea deschisă a problemei este cea care pune accentul pe peer learning. Folosirea resurselor deschise permite comunităţii de profesori să maximizeze utilizarea mediului on-line pentru învăţare reciprocă. Acest lucru se întîmplă deja în mod spontan, existînd comunităţi de profesori care partajează o gamă largă de resurse educaţionale. Extinderea modelului către o masă critică de profesori se poate face prin punerea la dispoziţia comunităţii a unei platforme virtuale şi stimularea profesorilor de a contribui cu propriile materiale. Există deja cadrul legislativ necesar: legea educaţiei chiar impune crearea Bibliotecii şcolare virtuale.

Acest model poate fi lesne extins şi la alte tipuri de competenţe, devenind unul din modelele de formare permanentă a profesorilor. Statul trebuie să se implice activ în producerea de resurse deschise şi în stimularea utilizării acestora – fapt ce nu implică alocări financiare noi, ci aplicarea cu stricteţe a principiului orice resursă produsă cu bani publici va avea acces deschis. Folosirea resurselor deschise permite un transfer continuu de expertiză de la profesori mai experimentaţi către ceilalţi. Imaginaţi-vă acum un cadru didactic debutant, care trebuie să producă singur toate aceste resurse pentru clasa sa dintr-un sat oarecare; dar şi unul care are acces imediat la o bogată bază de date cu resurse deschise produse de colegii săi de-a lungul timpului. Dacă vrem ca educaţia să fie una de calitate pentru toţi copiii, al doilea model este cel pe care trebuie să îl căutăm.

În acest punct al discuţiei este util să facem o paranteză cu privire la ideea de acreditare sau de standardizare. Unul dintre argumentele împotriva RED este cel al absenţei standardelor de calitate. Cum putem să ne asigurăm că o resursă este bună dacă nu avem un arbitru, o agenţie independentă care să o evalueze şi acrediteze? Vom arăta că, pe termen lung, acest aparent dezavantaj se transformă într-un uriaş avantaj. Este evident că nu e fezabil să avem o agenţie capabilă să administreze colosalul număr de resurse produse; o astfel de cale nu ar face decît să îngroape subiectul. Însă Internetul ne arată puterea a ceea ce numim peer evaluation, adică o evaluare între egali. Dacă rezervaţi online un hotel pe un website de profil, cu siguranţă vă uitaţi la ce au spus alţi călători care au stat acolo; atunci cînd alegeţi o carte sau un film, vă uitaţi şi la opiniile criticilor, dar mai nou şi la ale altor cititori. În orice domeniu există forumuri şi pagini de testimoniale, opinii ale unor oameni care au încercat acele servicii sau produse. Pe termen foarte scurt, astfel de pagini pot fi uneori manipulate prin publicarea unor opinii false, dar, de la un punct încolo, de cînd avem o masă critică de peer evaluators, lucrurile funcţionează corect, aşa cum am constatat fiecare dintre noi folosind Internetul.

În mod similar, resursele educaţionale propuse vor fi validate chiar de către utilizatorii lor primari. Desigur, este necesar ca aceştia să fie stimulaţi să participe la discuţie. Totuşi, chiar şi în cazul unor comunităţi create spontan, observăm o participare bună, voluntară, care duce la validarea unor resurse prin contribuţiile membrilor. Este un mecanism prin care, pe termen lung, se obţin rezultate remarcabile în domenii precum: dezvoltarea şi îmbunătăţirea programei şi a materialelor didactice; organizarea programelor şi a cursurilor în desfăşurare; organizarea de sesiuni de interacţiune cu studenţii şi între aceştia; dezvoltarea unor materiale şi tehnici de predare de calitate; găsirea unor modalităţi eficace de evaluare.

Un model mai avansat de utilizare a RED în formarea permanentă este cel al MOOC – Massive Open Online Courses. Am discutat anterior în principal despre crearea şi distribuirea resurselor educaţionale. Adăugînd o componentă de interacţiuni, putem discuta despre cursuri la distanţă, cu acces liber. Vorbim de a doua etapă, pentru că aceste cursuri pot fi construite pe baza materialelor acumulate în timp. Totodată, sînt necesare investiţii într-o platformă funcţională şi găsirea de resurse pentru costurile de funcţionare, inclusiv plata lectorilor. O posibilă sursă de finanţare sînt fondurile europene, cu atît mai mult cu cît este o abordare în deplin acord cu iniţiativa Opening Up Education^[2] a Comisiei Europene. Pe termen lung, un centru naţional de învăţare la distanţă pentru profesori, cu acces deschis, este o variantă ce merită luată în seamă.

Am plecat în discuţie de la una din problemele de fond ale formării profesorilor, anume inadaptarea la nevoile în continuă schimbare, ceea ce are impact negativ asupra calităţii educaţiei. Am arătat cîteva moduri în care utilizarea resurselor educaţionale deschise poate aduce beneficii concrete, în principiu cu investiţii minime:

• în formarea continuă, unde ne lovim de conţinutul neactualizat al programelor, este utilă identificarea şi publicarea cu acces liber a celor mai bune resurse, create în centrele de prestigiu, pentru a fi folosite în toate universităţile;
• în formarea permanentă, o platformă naţională de resurse deschise va permite transferul de expertiză între profesori, prin mecanisme cunoscute ca peer education şi peer evaluation; un efect important este şi reducerea inechităţilor din sistem;
• situaţie particulară în care abordarea deschisă este utilă e deprinderea competenţelor digitale, evitîndu-se permanenta întîrziere dată de latenţa adoptării şi implementării unor politici noi privind educaţia tehnologică;
• pe termen lung, se poate avea în vedere crearea unui centru naţional de învăţare la distanţă, cu acces deschis, pe modelul MOOC.

^[1]     Reluăm în acest paragraf și în următoarele principalele idei din analiza Educație deschisă în învățămîntul preuniversitar din România. Propunere de acțiune, disponibilă la http://datedeschise.fundatia.ro/wp-content/uploads/2014/07/Educa%C8%9Bie-Deschis%C4%83-%C3%AEn-%C3%AEnv%C4%83%C8%9B%C4%83m%C3%A2ntul-preuniversitar.doc

^[2]     Education For All 2000-2015: achievements and challenges, disponibil la: https://en.unesco.org/gem-report/report/2015/education-all-2000-2015-achievements-and-challenges#sthash.NKkqRFTg.dpbs

^[3] Lessons from the drafting of national educational technology policies, disponibil la: http://blogs.worldbank.org/edutech/lessons-drafting-national-educational-technology-policies

^[4] Textul complet disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex:52013DC0654